Zack and Miri Make a Porno (2008) 3/10

Kevin Smith e genul de om despre care se poate spune ca s-a nascut talent si a murit speranta. Clerks. din 2004 a fost atat de bun incat aproape inevitabil tot ce a urmat nu s-a mai ridicat la acelasi nivel. Si daca in 2006, Clerks II inca mai strangea cateva zambete cu Zack and Miri nu a facut decat sa-si mai lege inca o greutate de 500 de kilograme la cele 150 care deja il afundau in abisul mediocritatii hollywood-iene.

Undeva acolo jos, il intalneste si pe Seth Rogen care, din nefericire pentru el nici macar nu a avut sansa sa se bucure de notorietatea pozitiva castigata cu Knocked Up si Superbad. In mai putin de un an productii ca acesta de fata si Pineapple Express mentionata anterior l-au adus undeva pe la nivelul profesional detinut de Paris Hilton. Asemanarile nu se sfarsesc aici pentru ca si Paris a avut un film bun (e drept ca acolo imaginea in infrarosu nu a fost chiar cea mai buna) urmat de o serie de productii care mai de care mai infricosator de proaste.

Cred ca singura mentiune pozitiva in acest film e Traci Lords care mi-a declansat o serie de amintiri umede legate de filmele difuzate pe TeleM si ProTV dupa o anumita ora in primii ani de dupa revolutie. Banii investiti in operatiile estetice o pastreaza intr-o forma de invidiat. Asta aviz amatorilor de filme a caror referire o gasim in titlu. Ca o paranteza, am fazut filme de acel gen cu ceva mai mult story si character development decat acesta de fata.

Hellboy II: The Golden Army (2008) 6/10

Am vazut Hellboy candva prin 2004 si nu am ramas foarte impresionat de opera unui Guillermo del Toro care venea dupa un Blade II interesant, dar departe de a fi memorabil, si care inca nu trecuse prin maturizarea numita El Laberinto del fauno.
Chiar daca la nivel de poveste filmul nu reuseste sa convinga pe delin, sub aspect vizual lucrurile stau mult mai bine. Si nu ma refer aici la un overuse de CGI, bineinteles ca exista din plin si grafica prerenderizata, diferenta este ca aici e facuta cu un oarecare simt artistic. Am ramas placut impresionat de lupta dintre Hellboy si Elementalul gigantic si mai ales de deznodamantul acestei confruntari. Aici se vede clar mana unui regizor poate putin mai neortodox cand isi prezinta ideile pe pelicula dar in mod clar emotionant.
Mare lucru nu-mi amintesc din original si nici acest film nu face vreun efort de a aminti privitorului ce s-a intamplat in trecut cu o mica exceptie care are insa ca scop prezentarea intrigii din actiune si nu familiarizarea privitorului cu universul. Acest lucru nu este insa aproape deloc deranjant pentru ca Hellboy 2 poate fi luat foarte bine ca un film de sine statator, daca nu ar fi avut 2 in coada aproape nu ai fi banuit ca e un sequel.

In ciuda unor secvente de actiune bine executate filmul nu duce lipsa si de o dezvoltare a caracterelor neasteptata. Si nu ma refer aici doar la Hellboy si la conflictul sau interior, aproape fiecare personaj are ceva de spus si cel putin un conflict interior. Pana si elementul negativ, Prince Nuada, ofera o explicatie credibila pentru actiunile sale, nu e prezentat ca un asasin fara alt scop decat distrugerea umanitatii. Dar va las pe voi sa descoperiti aceste conflicte interioare la care iau parte protagonistii.
Hellboy 2 reprezinta dovada clara ca in aceasta era comerciala e loc si de putin suflet si ca un asa zis film de actiune poate sa nu duca lipsa de personaje veridice si conflicte multiple.

Max Payne (2008) 6/10

Max Payne a fost unul dintre cele mai bune action-uri care au vazut pixelii monitoarelor, astfel ca ecranizarea trebuie sa se ridice la nivelul asteptarilor fanilor. Fani, care au dorit sa-l vada pe marele ecran inca din 2001, pentru ca daca a existat un joc cu un imens potential pentru cinematografie atunci acesta a fost Max Payne. Dezamagirea este cu atat mai mare, acum, cand realizez ca vreau sa incerc din nou jocul pentru ca mi-a oferit o experienta cinematica mai buna decat filmul.

Daca in joc totul era explicat gradat, pe capitole in film lucrurile nu mai stau chiar asa. Povestea este cel mult mediocra si nu datorita unei lipse de potential ci din cauza modului in care ne este prezentata. Cadrele nu sunt foarte scurte, nu durata este problema lor ci faptul ca in fiecare scena, regizorul John Moore si scenaristul Beau Thorne reusesc sa nu spuna mai nimic. Povestea nu e greu de urmarit fiind atat de subtire incat si daca te uiti pe sarite nu pierzi mare lucru.
Ca si personaj, nici macar Payne nu e conturat cum trebuie, ce pretentii mai putem avea de la caracterele secundare care pur si simplu umplu spatiu pe ecran pret de cateva replici. Si Nelly Furtado si-a gasit doua cuvinte de spus pentru ca de personaje neinteresante nu ducem lipsa. Un villain destoinic ar mai fi salvat putin situatia, m-as fi multumit chiar si cu unul mai ster atat timp cat confruntarea cu eroul ar fi dat nastere unei scene memorabile. Dar am cerut prea mult. Si prima, si "marea confruntare" din final sunt execrabile chiar si pentru un asa zis film de actiune. Si daca as fi putut accepta o poveste insuficient dezvoltata, lipsa de conflict credibil nu este scuzabila de nici un fel.
Sa nu uit de Mila Kunis care este dragalasa prin definitie si nu reuseste transformarea intr-un asasin cu sange rece de nici o culoare. Si nu sunt de vina episoadele din "That '70s Show" sau recenta vizionare a Forgetting Sarah Marshall. Si pentru Olga Kurylenko nu e o distanta foarte mare de la Bond girl la lame girl. As incepe si cu Beau Bridges dar simt ca nu ajung nicaieri. Saracul e mai plictisitor decat partenerii de vizionare care mai aveau putin si adormeau.

Ce mi-a placut a fost faptul ca mi-a trezit interesul pentru o rejucare si ca cel putin atmosfera face cinste numelui. In special cadrele panoramice si modul in care sunt vazute unele scene prin ochii consumatorilor de "energizant" stimuleaza in mod artistic retina. La capitolul imagine sunt putine lucruri pe care le pot reprosa si acest lucru se reflecta in modul darnic prin care am notat filmul. Fiti insa avertizati, fara o latura artistica dezvoltata si/sau un simt estetic treaz nu va atingeti de aceasta productie. Sunt 100 de minute pe care cel mai probabil nu le veti primi inapoi.

My Best Friend's Girl (2008) 5/10

In continuarea periplului meu masochistic prin cinematografia actuala mi-am oprit privirea asupra titlului de fata. Intamplarea a facut sa nu-l vad singur, cel putin nu la inceput. Cam 30-45 de minute a rezistat inainte sa-mi spuna sa cautam altceva. Nu stiu de ce dar acele prime minute mi s-au parut chiar cele mai bune din film, defapt as categorisi intreaga productie drept decenta, cel putin pana la ultimele 15-20 de minute care sunt intradevar groaznice. Imi e greu sa-mi dau seama cum au putut sa strice in halul asta o productie nu buna, dar oricum suportabila.

Ideii in sine nu-i lipseste ceva potential. Tank (Dane Cook) are o slujba neobisnuita. Atunci cand cineva se desparte de prietena el este persoana apelata. Ce face, este aproape o arta, invita persoana respectiva la o intalnire care merge atat de prost incat singura solutie care ii ramane nefericitei este sa-si sune fostul iubit si sa-l primeasca inapoi. Tank face ca restul oamenilor sa arate bine prin contrast, lucru laudabil de altfel. Situatia sufera modificari atunci cand intervin sentimentele si o simpla slujba aduce implicare emotionala. Dupa cum am spus ideea are ceva potential dar din pacate se pierde undeva pe la mijloc.

Protagonistilor (Dane Cook si Kate Hudson) le lipseste pana si cea mai elementara legatura, nu exista nici un fel de vibratie intre ei si ce este mai grav nici macar nu incearca sa o mimeze. Daca de la Cook nu aveam mari pretentii, Kate Hudson inca nu se regaseste de nici un fel de la Almost Famous incoace. Si e destul de grav pentru ca iata incep sa se faca aproape 10 ani de atunci. Pe alocuri apare si Jason Biggs care incepe incet incet sa devina marca unei incercari umoristice nereusite. Ca sa nu fie totul chiar de rau il remarc pe dolofanul Alec Baldwin care in ciuda aparitiilor episodice reuseste sa ridice filmului deasupra liniei de trecere. M-a facut interesat de "30 Rock" pe care il voi incerca cu proxima ocazie.

Young People Fucking (2007) 5/10

Titlul nu are cum sa nu atraga cateva priviri ghiduse, mai ales cand il intalnesti pe raftul cu comedii si nu in coltul rezervat adultilor. Asta nu inseamna ca poti sa-ti lasi pustanul de 5 ani jumatate sa-l urmareasca dar pe cel de 14 cu siguranta. Cel mai probabil s-a intalnit deja cu o parte din situatiile portretizate in film si mai mult de o pereche de sani goi si un posterior masculin nu e de vazut. As zice chiar ca e dezamagitor la acest aspect avand in vedere asteptarile ridicate de titlu.

Povestea este ca nu este nici o poveste. Cinci parteneri, trec prin etapele premergatoare sexului, sexul in sine si taclaua de dupa. Filmul este fractionat pe 6 capitole (preludiu, stimulare, sex, interludiu si epilog) fiecare cu 5 povesti separate (cuplul, fostii, prietenii, prima intalnire si colegii de camera).

Pe alocuri interesant, alte ori nu prea este suficient de scurt cat sa nu plictiseasca si sa provoace cate un zambet la intervale regulate.
Regizorul elvetiano-canadian Martin Gero este mai cunoscut pentru munca sa ca scenarist in cadrul seriei pentru televiziune "Stargate: Atlantis" dar de dovada suficient potential ca sa ma declar interesat de un eventual urmator proiect al sau. In paranteza fie spus sunt si un fan moderat al serialului.

Pineapple Express (2008) 4/10

Dupa un Snow Angels aproape bun, David Gordon Green da cu bata-n balta cu aceasta productie. Nu e corect sa impingem toata vina asupra sa, mare parte apartine scenaristului Evan Goldberg si Seth Rogen. Seth Rogen de la care aveam ceva pretentii dupa un Superbad relativ decent si un Knocked Up chiar bunicel. Pe alocuri sunt cateva gaguri reusite, dar in principal in prima parte situatiile sunt cel mult jenante si nu prea amuzante. A doua jumatate e in genera ceva mai alerta, mai multe gaguri pe cm patrat de pelicula, cateva replici hilare si nu in ultimul rand un joc actoricesc aproape decent. Nu e de mirare ca am urmarit prima parte intr-un interval de 2 zile, cu lungi pauze, finalul vizionandu-l intr-o singura transa.

Filmul incepe pretentios cu un experimentat militar din anii 50 pentru fabricarea un super drog. Fast forward pana in zilele noastre cand produsul experimentului loveste piata consumatorilor de droguri recreative. Fara prea multa logica, Dale Denton si dealarul sau Saul Silver ajung in mijlocul unui conflict dintre 2 bande rivale de traficanti, conflict care se incheie la fel cum a inceput, in interiorul locatiei secrete unde a inceput totul.

Vazut cu prietenii poate fi pe alocuri decent, chiar m-am gandit pentru un moment sa-i dau o nota de trecere. Din fericire prima parte absolut ingrozitoare mi-a ramas adanc intiparita in minte si in ciuda relativei salvari din final trebuie sa se multumeasca cu un 4. Sa-i zicem un 4,50 si dupa cum zicea profesoara mea de romana "rotunjesc in sus doar daca vreau eu". Si eu nu vreau.

Quantum of Solace (2008) 5/10

Sunt un fan al filmelor Bond, si am fost inca dinainte de perioada Connery care ramane totusi Bondul meu favorit. Brosnan nu mi-a displacut si l-am apreciat cat de cat pe Craig in Casino Royale. Filmul mi-a placut ceva mai mult dar oricum nu m-a dat pe spate. Am sperat totusi ca e o noua era si ca incepand cu al doilea film va veni si progresul. Cat de mult am putut sa ma insel.

Ca fan care a vazut toate filmele de cel putin o data (multumesc pe aceasta cale postului Antena 1 care le-a difuzat intr-o perioada cand inca se mai facea televiziune acolo) imi este greu sa numesc un Bond mai slab decat acesta.

Are atat de multe hibe ca nu stiu cu care sa incep. Filmele Bond nu sunt caracterizate printr-un scenariu elaborat dar cu acesta au reusit sa se scufunde in cele mai adanci ape ale mediocritatii. Nu are nici un fel de noima, nici inceput si nici sfarsit. Tema centrala este razbunarea dar ni se ofera atat de putine detalii incat mai mult trebuie sa ghicim printre randuri, cine, cum, ce, de ce si cu cine.

Pastrand drumul trasat de Casino Royale, Craig intruchipeaza rolul unui antierou suparat pe viata, pe moarte si pe lume in general. Nu ar fi fost o abordare rea daca s-ar fi petrecut ceva mai mult timp pe intriga, daca ni s-ar fi schitat niste motivatii sau niste aspiratii. Asa suntem pusi inca din prima scena cu Bond pe o parte, indivizii rai de cealalta parte, urmeaza o scena de actiune condimentata de explozii si in final cei rai o incaseaza. Scena se repeta de-a lungul filmului de 5-6 ori cu mici variatiuni dar in cele din urma rezultatul este acelasi.

S-a pierdut de tot savoarea de Bond (un Aston Martin nu e de ajuns). Nu mai avem gadgeturi inteligente, nu mai avem femei sexy (bine, avem una dar relatia cu Bond este insuficient dezvoltata, sau mai degraba deloc) si cel mai grav nu-l mai avem pe acel Bond acid si sarmant in acelasi timp pe care l-a imaginat Fleming. Ce ramane? Un film de actiune, e drept cu efecte de calitate dar din pacate nimic mai mult.

Care si actiune e artificial creata prin cadre accelerate taiate brusc si des. Nu se mai construieste, nu se mai creeaza, se taie si se lipeste. Si avem adrenalina. Sigur, se poate obtine si asa rezultatul dorit dar am spus, ramane in urma o senzatie de artificial si de fortat de care nu pot scapa. Si Bond nu a fost despre asta.

Actorii fac si ei ce pot, mare lucru nu le pot reprosa pentru ca efectiv nu au cu ce lucra. Timpul petrecut pe dezvoltarea personajelor este eliminat astfel ca o sa ma feresc sa mentionez negativ pe cineva. As spune totusi ca nu am fost deloc impresionat dar ca dupa parerea mea vina apartine in principal regizorului si apoi scenaristilor.

Nu am avut Bond anul acesta. Poate data viitoare.

The Maltese Falcon (1941) 8/10

"In 1593, Cavalerii de Malta au platit tribut regelui Carol al V-lea al Spaniei un soim de aur incrustat cu pietre pretioase. Dar piratii au capturat galera cu aceasta comoara si soarta Soimului Maltez a ramas o enigma pana in zilele noastre."

Astfel se deschide ecranizarea din 1941 a romanului The Maltese Falcon de Dashiell Hammett. Cartea a mai beneficiat de doua ecranizari, prima in 1931 si a doua in 1936 de o calitate jalnica sustine John Huston in biografia sa. Huston debuteaza ca regizor cu aceasta pelicula si este responsabil si de adaptarea scenariului pentru cinematografie.

In San Francisco anului 1941, detectivii particulari Sam Spade (Humprey Bogart) si Miles Archer (Jerome Cowan) primesc vizita unei doamnisoare atragatoare dar extrem de misterioase, Ruth Wonderly (Mary Astor). Aceasta ii angajeaza sa o gaseasca pe sora sa, disparuta cu un barbat, Floyd Thursby. Archer se angajeaza sa-l urmareasca pe acest Thursby pentru a descoperi unde locuieste. A doua zi Spade afla ca partenerul sau a fost ucis, la fel ca si Thursby si ca Ruth Wonderly nu mai este de gasit. Astfel se trezeste implicat intr-o acuzatie de crima, singurul lucru pe care il poate face este sa incerce sa descopere criminalul si in acelasi timp adevarata identitate a domnisoarei Wonderly precum si motivul pentru care a fost implicat in aceasta afacere.

Initial, rolul Sam Spade a fost oferit lui George Raft. Acesta a refuzat deoarece nu a vrut sa lucreze cu un regizor neexperimentat. Nu a fost singura data cand Raft i-a dat drum liber catre succes lui Bogart, ulterior a refuzat si rolul protagonistului in Casablanca. Acest film a fost doar primul dintr-un lung sir de succese realizate de cuplul Bogart-Huston, succese care includ The Treasure of Sierra Madre si African Queen.
Faza de planificare a filmului a fost extrem de minutioasa. Huston nu a lasat nici un detaliu la intamplare, fiecare scena, fiecare detaliu a fost planuit. Regizorul a folosit inclusiv schite pentru fiecare scene pentru ca filmarea sa se realizeze intr-un mod fluent. Recompensa s-a materalizat in cele trei nominalizari la Oscar (Cel mai bun actor in rol secundar, Cea mai buna imagine si Cel mai bun scenariu).

Sam Spade este unul dintre cele mai impresionante personaje vazute pe pelicula. Acest lucru este dublat de o interpretare de exceptie a lui Bogart. Pentru prima data personajul principal nu mai este unul dintre baietii buni. Are defecte evidente, traieste intr-o lume numai a lui, o lume a nuantelor de gri. Asta in ciuda faptului ca pelicula este alb-negru.
In contrast, Mary Astor nu se ridica la aceleasi standarde. Nici relatia dintre ei nu este foarte convingatoare, in scenele dintre ei parca lipseste scanteia. Conflictul dintre Spade si personajul negativ, Kasper Gutman (Sydney Greenstreet aflat la debut) compenseaza insa. Cand cei doi sunt pe ecran in aceeasi scena parca timpul sta in loc, se simte tensiunea din fiecare cadru.

Desi scenariul este oarecum liniar nu lipsesc surprizele. Impresia lasata este ca la-i descifrat in totalitate. De cele mai multe ori ai dreptate cu exceptia unui mic amanunt care ti-a scapat si care mentine interesul crescut pana la final. Pentru a-l parafraza pe Spade inchei cu: This is stuff that dreams are made of.

The African Queen (1951) 8/10

Avem o poveste de dragoste si aventura experimentata de un cuplu de europeni in Africa Centrala la bordul vasului African Queen. Regia ii apartine lui John Huston care a adaptat impreuna cu castigatorul premiului Pulitzer, James Agee, un roman scris de C.S. Forester. Filmul i-a adus pe Humphrey Bogart si Katharine Hepburn pentru prima data pe ecran impreuna. Bogart a castigat singurul sau Oscar in urma acestui rol in timp Hepburn a trebuit sa se multumeasca doar cu o nominalizare.

Charlie Allnut (Bogart), capitan de vas si negustor, aprovizioneaza o mica colonie pe malul raului Ulanga pastorita de misionarul Samuel Sayer (Robert Morley) si sora acestuia Rose (Katharine Hepburn). Razboiul izbucneste in Europa si repercusiunile lui ajung pana in linistitul satuc din Africa Centrala. Cand Allnut se intoarce, descopera urmarile lasate de trupele germane. Asezarea a fost incendiata si bunul parinte este mort. Rose este unia supravietuitoare si singurul lucru pe care il poate face este sa se imbarce impreuna cu Charlie la bordul vasului African Queen si sa incerce sa ajunga in teritoriul englez. Lucru destul de dificil deoarece toate drumurile sunt blocate fie de jungla fie de trupele germane. Englezii nu au nici o speranta sa-i infranga pe germani atat timp cat exista Louisa. Louisa este un vas de 100 de tone care patruleaza lacul ce desparte teritoriile controlate de germani de armata engleza. Rose propune un plan nebunesc. Nu mai este vorba despre ajungerea acasa ci despre victoria in fata nemtilor. Planul este sa transforme African Queen intr-un torpilor si sa scufunde vasul german. Pentru acest lucru trebuie sa depaseasca nu doar fortele naturii si garnizoana germana din aval ci si antipatia dintre ei.

Ritmul lent in care se dezvolta povestirea este dublat de scenele lungi. Astfel insa ne este facilitata admirarea peisajelor africane de o salbaticie naturala. Filmul a fost partial filmat in Africa, in conditii extrem de dificile. Echipa de productie s-a confruntat cu dizenterie, malarie, apa infectata, plante veninoase si animale salbatice. Katharine Hepburn a scris o carte despre conditiile extreme de filmare din Africa intitulata “The Making of “The African Queen,” or How I Went to Africa with Bogie, Bacall and Huston and Almost Lost My Mind”. Pe langa dificultatile naturale indurate acolo Hepburn a notat si dezabrobarea pentru cantitatea de alcool consumata de Huston si Bogart. Toate sacrificiile facute au meritat deoarece filmul a fost un imens succes, chiar si astazi ocupa un onorant loc 65 in topul Celor Mai Bune Filme din Toate Timpurile intocmit de Institutul American de Film (AFI).

John Huston a facut o treaba excelenta, din punct de vedere tehnic filmul arata bine si in zilele noastre. Ba chiar are o savoare aparte datorita peliculei color aflata intr-o stare incipienta de dezvoltare la acea vreme. Din pacate efectele speciale nu sunt la acelasi nivel, sunt destul de evidente diferentele dintre scenele filmate in studio si cele in exterior. Un alt lucru care nu mi-a placut a fost montajul, pe alocuri l-am gasit prea brutal. Putin mai multa finete nu ar fi stricat, pe de alta parte se potriveste mai bine cu personajul lui Bogart. Dupa standardele actuale actingul din acea perioada e lipsit de expresivitate. Eu ador insa stilul de barbat din topor, dur, flegmatic interpretat de Bogart. Hepburn compenseaza printr-un caracter cald si inocent. Fundalul sonor este asigurat in mare parte de zgomotele junglei doar ocazional isi face loc muzica compusa de John Hughes in interpretarea Orchestrei Filarmonice Regale.

Filmul e mai mult decat o simpla poveste romantica. Ne invata ca si atunci cand nu mai avem nimic putem lupta pentru mai bine si ca doi oameni pot indeplini lucruri incredibile daca sunt dispusi sa depuna suflet si energie.

North by Northwest (1959) 8/10

Hitchcock este probabil primul regizor pe care l-am apreciat cu adevarat. The Birds a ocupat multa vreme locul fruntas in topul preferintelor mele. Cel putin pana am trecut de varsta de 10 ani si atentia mi-a fost atrasa de Bloodsport cu Van Damme. North by Northwest l-am vazut prima data putin dupa revolutie, la Cinemateca. Tata mi-a spus, vezi ca e un film cu spionaj in seara asta. Ce-s putea dori mai mult un copil de 8 ani? E inutil sa mai spun ca filmul mi-a ramas atat de bine intiparit in minte, incat astazi, la a patra vizionare mi-am amintit exact reactiile pe care le-am avut prima data. Cum l-am invidiat pe Cary Grant pentru raspunsurile ironice si sangele rece. Cum am ras fara oprire la goana nocturna sub influenta alcoolului si cum am ramas mut cand Thornhill s-a trezit cu arma crimei in mana pentru ca mai apoi sa izbucnesc in ras la declansarea blitz-ului. Intreg filmul este ca un carusel care te poarta cu maiestrie cand in sus, cand in jos, aproape fara nici o intrerupere. Razi, te sperii, devii nedumerit, iar razi, iar te sperii, aplauzi si apoi rosesti cand trenul intra in tunel.

Spre deosebire de alte productii ale maestrului, North by Northwest nu lasa mult loc interpretarilor. Ceea ce vezi e ceea ce primesti. O pelicula de actiune condimentata cu mister si umor fin servita cu o garnitura romantica. Este inutil sa cautam simbolistica sau intelesuri ascunse, tot ce avem de facut este sa ne aseazam in fotoliu si sa lasam filmul sa se desfasoare.

Roger O. Thornhill (Cary Grant), un director de marketing din New York este confundat cu un agent secret si rapit de un grup de spioni. De aici actiunea se precipita, Roger incearca la inceput sa dovedeasca ca s-a facut o greseala, dar in cele din urma este nevoit sa preia rolul agentului George Kaplan, timp in care este urmarit de-a lungul Statelor Unite de spioni inamici si agenti federali deopotriva. Singurul ajutor il gaseste in bratele frumoasei Eve Kendall (Eva Marie Saint) care poarta deasemenea un secret.

Jocul actorilor nu are un rol primordial aici, accentul cade mai mult pe actiune si dialog. Nu pot sa spun nimic negativ la acest capitol, fiecare isi face treaba exemplar si faptul ca reusesc acest lucru fara a atrage prea mult atentia e un mare plus. Ar fi totusi scena urmaririi din debut, acolo Cary Grant face un numar de calitate dar am ras prea mult ca sa fi avut timp sa remarc altceva.

Filmul e filmat aproape in intregime in studio dar decorurile sunt extrem de spectaculoase si in acelasi timp foarte credibile. Poate singura exceptie ar fi scena urmaririi amintita mai sus, dar dupa cum am spus, acolo Cary Grant e elementul principal si nu masina sau drumul. O scena foarte importanta, goana prin campul de porumb cu avionul in spate a fost executata pe teren si asta doar pentru ca era imposibila realizarea in studio cu acelasi nivel de detaliu.

Fanii filmelor clasice sunt sigur ca nu l-au ratat. Pentru cei care nu au gasit placerea vizionarii acest clasici acest film este ocazia perfecta. Cuprinde elemente definitorii pentru acea epoca dar in acelasi timp este suficient de dinamic pentru a nu plictisi.

Metropolis (1927) 9/10

Metropolis nu este un film pe care sa-l urmaresti cu placere dar este un film pe care iti este imposibil sa nu-l apreciezi. Este o portretizare a luptei ideologice dintre capitalism si comunism avand drept arena un ipotetic metropolis al viitorului. Orasul este format din doua zone. Prima, de o curatenie imaculata este populata de intelectuali. Locatia este idilica, zgarie nori, sosele suspendate si locuri de distractie. A doua, aflata aproape in subteran este murdara, cu strazi inguste pe care mase de oameni tristi fac drumul casa-loc de munca la fiecare zece ore. Contrastul este evident, surprinde insa lipsa totala a oricarei forte politienesti. Mi s-a parut prima data extrem de ciudat ca locuitori de jos isi accepta traiul mizerabil. Apoi am realizat ca pe de o parte oamenii habar nu au de traiul confortabil de la inaltime si pe de alta parte chiar daca ar sti le lipseste vointa sa faca ceva. Sunt doar niste roboti care repeta mecanic zi de zi sarcini aparent lipsite de importanta fara a se intreba de ce.

Maria (Brigitte Helm) este singura persoana care incearca sadirea sperantei in inimile muncitorilor. Ea incearca sa explice ca muncitorii de jos si ganditorii de sus fac parte din acelasi organism si ca au nevoie doar de un mediator pentru a se uni. Acel mediator poate fi tanarul Freder (Gustav Fröhlich) care paraseste viata luxoasa de la inaltime in cautarea dragostei.

Filmul mut este in opinia mea o extensie a cartii, spre deosebire de cel vorbit care este o evolutie. Intr-o carte autorul tine fraiele, povestea urmeaza fagasul stabilit de el dar lipsesc imaginile. Astfel, mintea e libera sa zburde, ne putem imagine diferite peisaje, personaje, decoruri si chiar scene intregi. In aceeasi masura, filmul mut urmeaza directia stabilita de autor. Lipsa sunetului lasa insa in sarcina noastra umplerea unor goluri. Suntem liberi sa ne inchipuim dialogurile si sa interpretam liber ce vedem pe ecran intr-o masura mult mai mare decat a unui film vorbit unde de cele mai multe ori imaginatia este ingradita.

Din punct de vedere al imaginii filmul este o adevarata desfatare. Efectele sunt de o prospetime uluitoare si asta fara a se folosi strop de CGI. Am ramas mult mai impresionat vizual de o simpla intrepatrundere a doua scene din acest film decat de toate efectele din 300. Pur si simplu nu exista comparatie, e arta pura, si arta are aceeasi calitate indiferent de varsta.

Influenta acestei productii asupra cinematografiei este extinsa, o sa amintesc doar cateva titluri care si-au gasit inspiratia in lucrarea lui Fritz Lang: Modern Times, Frankenstein, Blade Runner, Akira, Dr. Strangelove.

Sunt filme pe care le poti rezuma in 2 enunturi. Sunt filme pe care le poti rezuma in doua cuvinte ba chiar sunt filme care pot fi caracterizate printr-un singur cuvant. Metropolis nu poate fi caracterizat nici in intr-o carte intreaga cu atat mai putin in cateva paragrafe de aceea ma voi opri aici. Indemnul meu nu este doar sa urmariti acest film ci sa incercati sa-l pretuiti.

"The IT Crowd" (2006)

The IT Crowd e un sitcom britanic de comedie nominalizat la premiile BAFTA.Omul din spatele acestui proiect este irlandezul Graham Linehan, serialul ruland sub tutela Channel 4. Actiunea se petrece in cadrul unei companii londoneze si are drept protagonisti 3 lucratori din cadrul departamentului IT. Moss (Richard Ayoade) traieste cu mama sa care are grija de toaleta lui. Este prototipul tocilarului perfect, foarte abil cand trebuie sa comunice in limbaj binar dar se pierde imediat cand ramane fara tastatura.Roy (Chris O'Dowd) incearca prin toate metodele posibile sa evite munca, deoarece simte ca nu este apreciat la adevarata sa valoare. Citatele preferate din manualul depanatorului profesionist sunt: "Have you tried turning it off and on again?" si "Are you sure it's plugged in?". Jen (Katherine Parkinson), cea mai noua membra a echipei este lipsita de orice fel de cunostinte tehnice in ciuda mentiunii din CV ca are "a lot of experience with computers".

Scenariul este standard. Mare parte din actiune se petrece in subsolul cladirii, acolo unde departamentul IT isi are sediul. Daca primul episod este destul de limitat, facem cunostinta cu personajele si ne familiarizam cu locatia serialul creste in valoare cu fiecare noua jumatate de ora. Fiecare episod are un subiect central dar si o multitudine de gaguri secundare asigurate de cei 3 protagonisti, de seful lor putin distrat (Christopher Morris) precum si de personajele secundare. Umorul este asigurat de comicul de situatie ca momentul in care Moss se confrunta cu un incendiu si alegerea lui este sa trimita un mail pompierilor dar si de dialogul savuros dintre cei doi tehnicieni: (Roy: [singing] We don't need no education. ; Moss: Yes you do; you've just used a double negative).

Mi-a placut foarte mult interpretarea lui Richard Ayoade, cred ca este sarea si piperul acestui serial. Katherine Parkinson si Chris O'Dowd au momente cand stralucesc dar si scene mai putin inspirate. Un alt caracter bine scris si foarte bine interpretat este Christopher Morris (directorul companiei).

Decorul este destul de inspirat ales, sediul departamentului fiind tapetat cu diferite postere cu filme, jocuri, comics-uri dar si materiale hardware de colectie (Commodore PET, ZX81, Mac Plus). Tricourile purtate de Roy include enunturi ca RTFM, un extraterestru din Space Invaders si levelul 256 din Pac-Man.

Primul sezon are doar 6 episoade, ceea ce e oarecum putin pentru un sitcom. Pe de alta parte prefer episoade putine dar bune decat 25 de episoade din care jumatate sunt de umplutura. Desi nu toate cele 6 episoade sunt de calitate egala, diferentele dintre ele sunt destul de mici si chiar cel mai slab dintre ele e suficient de amuzant pentru a nu regreta cele 20 de minute petrecute in fata ecranului.

In the Land of Women (2006) 6/10

Inca din primele cadre directia pe care o urmeaza filmul este destul de clara. Practic la inceputul fiecarei scene stii deja sfarsitul, urmeaza apoi alta scena cu un verdict la fel de previzibil. Debutantul Jon Kasdan (regizor si scenarist) nu face absolut nici un efort pentru a devia de la directia trasata. Reteta e cunoscuta si testata, intrebarea este: functioneaza de aceasta data?

Despartirea de prietena sa zdruncina increderea tanarului scenarist Carter Webb (Adam Brody). Paraseste tumultosul LA si se muta pentru o perioada in casa bunicii, intr-o linistita suburbie a Detroit-ului. Aici intalneste doua femei, mama si fiica (Meg Ryan si Kristen Stewart) care ii schimba perspectiva asupra vietii. In acelasi timp influenta lui are impact asupra relatiei dintre ele.

Scenariul nu e suficient de inspirat pentru a tine interesul ridicat, astfel ca toata greutatea cade pe umerii actorilor. Modul in care interpreteaza si chimia care se formeaza intre ei fac diferenta intre un film bun si un esec.

Am avut un adevarat soc cand am vazut-o pe Meg Ryan. Nici urma de chipul copilaros din "When Harry Met Sally..." sau "You've Got Mail". Anii si-au lasat amprenta si doar asupra aspectului fizic. Si actingul e altul, e drept ca si rolul e diferit. Mi-a placut insa, prestatia ei este foarte buna pe parcursul intregului film la fel ca si cea a lui Adam Brody.Kristen Stewart, maturizata de la Panic Room, ofera deasemenea un acting credibil, chiar daca nu la nivelul celorlalti doi protagonisti.

Filmul are putina drama, un stop de comedie si o bucatica de romantism. Nu stiu cat de buna este reteta dar in cazul acesta functioneaza, meritul revenind in mare parte echipei de actori. La primul sau film Jon Kasdan nu impresioneaza cu nimic dar in acelasi timp gestioneaza foarte bine relatiile dintre personaje astfel ca primeste o bila alba. Nu cred ca voi revedea vreodata acest film, dar daca din intamplare vreo prietena ma va ruga sa-i recomand o comedie romantica cu accente dramatice stiu asupra carui titlu sa ma opresc.

Donnie Darko (2001) 8/10

Filmul se deschide cu imaginea unui adolescent care se trezeste in zori pe marginea unui drum. E imbracat in pijamale si pare dezorientat dar in acelasi timp multumit.Se suie pe bicicleta si se indreapta spre casa. Toata aceasta secventa este lipsita de sunet ambiental, se aude doar melodia "The Killing Moon" interpretata de Echo & The Bunnymen. A se retine partea cu Bunnymen pentru viitor. Muzica se incheie brusc pentru a face loc unei scene in care toata familia ia masa in liniste. Liniste intrerupta de replica "Votez pentru Dudakis" enuntata de sora baiatului misterios. Discutia politica deviaza intr-o ploaie de insulte pe care cei doi si le arunca. Aflam ca protagonistul din dimineata precedenta este Donnie Darko (Jake Gyllenhaal) si ca urmeaza un tratament psihiatric lucru care explica partial plimbarea nocturna.

Se trece apoi la intriga, Donnie este trezit din somn de vocea unui om imbracat in costum de iepure care il cheama afara din casa si ii spune ca va muri in 28 de zile. Sau mai precis, lumea se va sfarsi in 28 de zile, 6 ore, 42 de minute si 12 secunde. Ramane intrebarea unui Donnie mai mult amuzat decat ingrijorat: "De ce?". Dimineata, se trezeste pe un teren de golf cu cifrele de mai sus scrise pe mana. Ajuns acasa, descopera cu surprindere ca un motor de avion a cazut peste casa parintilor, devastandu-i camera. Ciudatul episod din noaptea precedenta i-a salvat viata.

Regizor si scenarist pentru aceasta productie este Richard Kelly , doar 25 de ani la acea data. La nivel de regie am fost placut impresionat. Unele scene sunt absolut memorabile. As aminti aici prima scena, precum si scena in care ne este prezentata scoala unde invata Donnie. La fel ca la inceput, totul este facut fara dialog, fara sunet ambiental, se aude doar melodia "Head over Heels" a celor de la Tears For Fears. Pe parcursul aproape a intregii melodii camera trece de la un cadru la altul, uneori folosind si slow motion alteori fast forward.Il urmarim pe Donnie cu grupul sau de prieteni, batausul scolii, noua eleva,trupa de dans a scolii, profesorii si relatiile dintre ei precum si dintre ei si elevi.

La capitolul scenariu as avea cate ceva de obiectat. Filmul nu lasa impresia unui tot unitar cap-coada. E construit bucatica cu bucatica, piesa cu piesa, ca un imens castel de carti din care daca ai scos o singura carte totul s-a naruit. Ii lipseste insa cele doua carti din varf, sigur, e o constructie memorabila si asa, dar nu la fel de impresionanta pe cat ar arata terminata.

Jake Gyllenhaal reuseste un rol foarte bun. Nu exceptional, dar oricum foarte bun. Ca sa il compar cu un film recent, cred ca la acelasi nivel cu prestatia din Brokeback Mountain unde s-a descurcat remarcabil dar i-a lipsit sclipirea.O surpriza placuta a fost Maggie Gyllenhaal, sora actorului si in realitate, dar mai ales Patrick Swayze care se confunda excelent cu personajul Jim Cunningham. un fel de guru auto-declarat. La polul opus se situeaza Drew Barrymore care mi s-a parut foarte anosta in ciuda faptului ca a jucat un rol destul de important.

Nu vreau sa inchei fara sa mai amintesc o secventa muzicala excelenta, exact la sfarsitul filmului in acordurile melodiei Mad World in interpretarea lui Gary Jules si Michael Andrews.

"And I find it kind of funny
I find it kind of sad
The dreams in which I'm dying
Are the best I've ever had"


Donnie Darko nu este un film greu de inteles. Povestea este suficient de facila pentru a nu pune mari probleme. Donnie Darko este insa un film greu de explicat. Cred ca e punctul slab al acestui film. Imi plac productiile care lasa loc dezbaterilor. Apreciez insa cand aceste dezbateri au o finalitate palpapila. In cazul lui Donie Darko oricat de mult as discuta si medita asupra lui rezultatul ar fi doar niste simple supozitii. Avand in vedere lacunele sfarsitului multe dintre aceste supozitii pot fi adevarate, de la cele mai elaborate pana la cele mai simple. Ramane ca fiecare sa-si formeze o opinie, eu o sa raman doar cu satisfactia ca mi-a fost oferita aceasta posibilitate.

4 luni, 3 saptamâni si 2 zile (2007) 7/10

"Ti-a placut?" m-a intrebat o prietena dupa ce am iesit de la film. Intrebarea nu are un raspuns facil. Nu poti sa ai o stare de satisfactie dupa ce vezi filmul, nu e o productie de duminica la care sa te relaxezi. In aceasta privinta e mai aproape de un documentar, fara a fi veridic desi vrea sa lase aceasta impresia. Voi reveni asupra acestui aspect. Ce vreau sa spun este ca nu am putut afirma "Da! Mi-a placut!". In acelasi timp daca as spune ca nu mi-a placut as risca sa fiu neinteles. Sa zicem ca am apreciat unele aspecte, am fost dezamagit de altele si per total filmul m-a impresionat foarte mult.

Inainte de a trece mai departe vreau sa anunt ca recenzia de mai jos e construita pe premisa ca cititorii au vazut deja filmul. De obicei scriu pentru cei care nu stiu daca sa se duca la film sau nu. Acum va recomand din capul locului sa va duceti. Nu pentru ca e un film romanesc, nu pentru ca a fost premiat la Cannes ci pentru ca e un film care merita sa fie vizonat.

Filmul a beneficiat de o imensa publicitate. Lucru foarte bun pentru ca am vazut foarte multi oameni in sala. Lucrul acesta se intampla cam de doua ori pe an si doar in cazul marilor francize hollywood-iene. Ca un film romanesc a declansat o asemenea frenezie e cu adevarat admirabil. Din pacate, cred ca cel putin jumatate din cei prezenti in sala nu erau foarte siguri la ce se duc. Nu, nu e filmul ala cu americanii, nici cu revolutia si desi orbiteaza in jurul unui avort nu e nici despre asta. Nu sunt aratate circumstantele, motivele si nici macar nu e dezbatuta moralitatea actiunii. Pur si simplu exista si accentul e pus pe relatiile dintre oameni din perioada finala a comunismului si in special pe influenta regimului asupra oamenilor.

Se face acest lucru intr-un mod rece, impartial, am spus mai sus asemanator unui documentar. Ce vedem e foarte realist, atat de realist incat lasa impresia de artificialitate. Nu pot spune ca imi aduc aminte mare lucru despre acea perioada, eram mult prea mic dar toate povestile, toate legendele, toate cliseele daca vreti legata de acea perioada se regasesc aici. Si mai mult nu inseamna obligatoriu mai bine. E ca o poza in comparatie cu o pictura. Infatiseaza acelasi lucru, poza este foarte realista, cuprinde toate detaliile surprinde realitatea asa cum e ea. Pictura are o valoare artistica, floarea nu trebuie sa fie neaparat galbena, ciobitura din colt nu trebuie sa fie vizibila ca sa ne dam seama ce reprezinta. Surprinde o iluzie a realului. Filmul cade in pacatul prezentarii realitatii asa cum e, fara artificii. Cred ca in functie de persoana poate sa prinda sau nu. Eu nu sunt un fan al cinematografiei romanesti de dupa revolutie, cu atat mai putin a celei de dinainte, si intr-un fel m-am cam saturat de eternul subiect al comunismului asa ca nu prea m-a prins.

Camera a fost un alt lucru deranjant. Aproape fiecare scena este filmata dintr-o bucata, camera fie ramane fixa in timp ce protagonistii trec prin cadru fie ii urmeaza in timp ce se deplaseaza. Nu pot sa inteleg logica din spatele acestei alegeri. La nivel de scena e de inteles, de exemplu spre final avem goana printre blocuri, e intuneric, tensiune, aici camera care se balanseaza dintr-o parte in alta contribuie din plin la atmosfera. O alegere foarte buna, e partea mea preferata din tot filmul. La fel amintesc si scena ospatului, camera fixa pe cei doi in timp ce pe margine restul invitatilor discuta, beau, mananca. Scena impresioneaza puternic si din acest motiv, o mare bila alba. Dar de ce se abuzeaza de asa ceva? Este o scena la inceput cand Otilia alearga pe culoarul caminului. Nu e o scena tensionata, nu e ceva important, e pur si simplu un drum de la punct A la punct B. Se putea face simplu si frumos. S-a ales insa incarcarea scenei cu tremurici, ba chiar si un spectaculos efect prin care camera ramane fixa la un moment dat si Otilia se indeparteaza. Un fel de sa o facem pentru ca putem.

Tot la capitolul acesta notez prezenta unor mici inceputuri de subplot: biletul din autobuz, mama doctorului, briceagul luat din geanta si buletinul uitat. Aceste mici derapaje desi lasa impresia ca ar putea duce undeva sunt abandonate repede si apoi trec in uitare. Pentru un timp insa, creeaza in mod magistral o stare de incertitudine, de tensiune. Oare ce vrea sa faca, il omoara? Duce buletinul la politie? Parintii lui sunt doctori, oare felcerul nostru nu e si el invitat? Politia cere buletinul, daca il da pe al lui? Sunt mici detalii care apar la un moment dat, ne fac sa ne gandim la ele si apoi dispar fara urma. Nu stiu daca toate au fost gandite asa, sau unele lamuriri au disparut dupa montajul dar rezultatul imi place. E un mod foarte eficient de a mentine starea de incordare. Ca tot am vorbit de montaj am remarcat doua scene taiate extrem de brutal. Nu stiu daca asa a fost gandit filmul sau e din vina celor de la cinema dar a lasat o impresie foarte proasta. Ca si cum banda ar fi fost taiata cu foarfeca si apoi lipita la loc. Cred ca ramane de vazut cand se va lansa DVD-ul.

Distributia, fara sa contina nume rasunatoare, lasa o impresie foarte buna. Cel putin cele doua fete (Anamaria Marinca si Laura Vasiliu) si Bebe (Vlad Ivanov), cu un mic plus pentru cel din urma, care e ireprosabil. E primul film in care il vad (nu pun la socoteala Second in Command -ul lui Van Damme) dar m-a impresionat inca din masina. Chiar, la acel moment, i-am spus unui prieten ca e cel mai bun de pana acum. Ulterior si fetele si-au mai dat drumul la joc totul culminand cu excelenta scena a confruntarii din camera de hotel. Ar mai fi cateva personaje secundare in nevoie de putina cizelatie dar nu poate iesi totul perfect. Si oricum, impactul lor este prea mic pentru a influenta ceva.

Ma uit la ce am scris pana acum si vad ca m-am axat mai mult pe ce nu mi-a placut. E intentionat acest lucru din mai multe motive. In primul rand pentru ca tind sa fiu oarecum mai critic cu filmele romanesti. Si cu atat mai mult cu cat acesta e chiar numit de multi cel mai bun film romanesc. Fara sa-i neg esenta de o calitate indiscutabila nu pot sa nu remarc detaliile care din punctul meu de vedere nu au mers chiar la tinta. E adevarat ca marile filme tind sa fie despre drame umane dar imi doresc un film romanesc care sa se impuna in Vest fara sa fie socant. Fara sa fixeze camera pentru secunde bune pe un fetus de 4 luni, 3 saptamani si 2 zile.

My Sassy Girl (2008) 5/10

A trecut aproape un an de la ultima scriere a mea si parca mi s-a facut putin dor. Nu stiu daca aceasta productie este cea mai potrivita pentru o relansare, dar m-am gandit ca Dark Knight ar fi prea previzibil. Plus ca deja s-a scris exagerat de mult despre acest film. Dar ma abat de la subiect. Varianta originala, Yeopgijeogin geunyeo am urmarit-o cu suficient de mult timp in urma ca sa nu-mi amintesc mare lucru. La momentul respectiv i-am oferit o nota 6 decenta, dar nu am fost deloc impresionat. Dupa primele minute urmarite din acest film m-am gandit serios sa maresc nota ecranizarii coreene.

Inceputul este cu adevarat groaznic. Imi este greu sa mentionez ce m-a deranjat mai mult. Scenariul este cel putin neinspirat, previzibil si foarte putin credibil. Daca nu as fi vazut prima ecranizare probabil ca as fi renuntat, in ciuda faptului ca ador carliontii blonzi ai Elishei. Pe parcurs filmul devine putin mai interesant, fara insa a depasi prea mult stadiul de mediocru. La un moment chiar ma gandeam ca finalul ar putea salva intreg filmul, povestea tindea spre acest lucru dar ultimele 5 minute au stricat si aceasta iluzie. Sfatul meu este sa incheiati vizionarea cu 7-8 minute inainte de final. In acest fel incheiati la nivelul maxim al filmului, nu va faceti iluzii insa, acest maxim nu trece de piciorul broastei.

Surpriza neplacuta pentru mine in acest film a fost Elisha. Dupa rolul oarecum similar din The Girl Next Door aveam pretentii destul de ridicate. Nu mica mi-a fost dezamagirea sa constat ca nu se vede nici urma de progres din partea ei, ba mai mult, pasul inapoi este evident. Si nu pot sa dau vina pe scenariu sau regizor, desi sunt probleme si la aceste capitole, pur si simplu joaca prost, prost, prost. In acest moment roluri ca cel din House of Wax i se potrivesc de minune. Daca stau bine si ma gandesc, si compania de acolo a fost extrem de selecta. Blame Paris!

2007 - Cel mai...

Dupa o idee furata de la Mihnea va prezint in premiera ce a fost bun si ce a fost prost in 2007 in domeniul filmului. Mi-au scapat destule filme, in special cele lansate in ultimul trimestru intre care se va da batalia la Oscars dar asta e, nimeni nu e perfect. Sa incepem:

Cel mai tatic film: Planet Terror (2007)
Cel mai tatic film - Comedie: Shoot 'Em Up (2007)
Cel mai bun actor: Denzel Washington in The Great Debaters (2007)
Cea mai buna actrita: Keira Knightley in Atonement (2007)

Si sa continuam:
Cel mai Saw movie: Captivity (2007)
Cea mai buna ecranizare a unui serial neterminat: Battlestar Galactica: Razor (2007) (TV)
Cel mai bun film facut dupa un joc PC: Hitman (2007)
Cea mai buna revenire pe ecran: Mr. Bean's Holiday (2007)
Cel mai bun film pentru copii: Mr. Magorium's Wonder Emporium (2007)
Cea mai buna animatie: Ratatouille (2007)
Cel mai bun film care are ca subiect cele 10 porunci: The Reaping (2007)
Cea mai buna comedie cu aer de documentar: Sicko (2007)
Cea mai buna comedie cu adolescenti: Superbad (2007)
Cea mai buna amintire din copilarie: TMNT (2007)

Si pentru ca am avut si rele:
Cel mai prost film si punct: BloodRayne II: Deliverance (2007)
Cel mai cretin sfarsit: 3:10 to Yuma (2007)
Cel mai prost film cu American Pie in titlu: American Pie Presents: Beta House (2007) (V)
Cel mai prost film non-american: Cash (2007)
Cel mai slab accent rusesc: Viggo Mortensen in Eastern Promises (2007)
Cel mai gay movie: I Now Pronounce You Chuck & Larry (2007)
Cea mai mare dezamagire: Scarlett Johansson in The Nanny Diaries (2007)
Cel mai prost film cu masini: Redline (2007)
Cel mai prost film cu Jessica Alba: The Ten (2007)
Cea mai mare diferenta intre sex-appeal-ul eroinei si valoarea filmului: Wind Chill (2007)