Inca din primele cadre ne dam seama ca Death Proof nu e un film obisnuit. Muzica, imaginea erodata si chiar fontul din opening credits ne duce cu gandul la filmele anilor '60-'70. Nu suntem chiar departe de adevar deoarece productia reprezinta un omagiu adus filmelor de categoria B din acea perioada in general si a celor cu american muscle cars in special. De altfel pe parcursul filmului sunt mentionate o parte din acestea, Telefon, Convoy, Bullitt, Death Race 2000. Imaginea a fost alterata digital pentru a crea efectul de uzura caracteristic peliculelor de atunci. Chiar si o intreaga scena filmata alb-negru serveste aceluiasi scop. Se pare ca uneori, regizorii filmau partial pe rola alb-negru deoarece ramaneau fara bani. Tarantino reuseste insa sa introduca aceste efecte intr-un mod atat de natural, incat spre surprinderea mea nu am remarcat faptul ca pelicula s-a modificat in alb-negru decat in momentul cand a redevenit color, moment acompaniat de o saturatie extrema a imaginii.Fara sa intru prea mult in detalii filmul ne prezinta intersectia dintre un grup de 4 fete si un personaj foarte ciudat, Stuntman Mike (Kurt Russell). Filmul include dar nu se rezuma la dialoguri spumoase, folosirea excesiva a cuvintelor fuck si nigger, o urmarire cu scantei intre doua muscle cars, cateva secvente pugilistice, o coliziune frontala intre doua masini filmata din mai multe unghiuri si nu in ultimul rand consumul abundent de alcool.
Death Proof face parte dintr-un proiect mai larg, intitulat Grindhouse, proiect pus pe roate de catre Quentin Tarantino si Robert Rodriguez. Grindhouse este termenul american pentru cinema-urile care prezentau filme de categoria B, de multe ori consecutiv cate doua sau chiar trei filme la pretul unui singur bilet. Grindhouse exact asta ne ofera, doua filme la pretul unuia singur, cu obisnuitele reclame intre ele, de aceasta data insa false. Din pacate, in Europa, cele doua filme, Death Proof si Planet Terror vor fi prezentate separat. Din fericire ne este oferita o versiune extinsa a Death Proof. In total nu mai putin de 27 de minute si-au facut loc in aceasta versiune incluzand si o foarte lasciva scena in care Vanessa Ferlito ii ofera lui Kurt Russell un lapdance.
Nu stiu daca va deveni un clasic, imi este greu sa-l compar cu Pulp Fiction, e cu totul altceva, dar il gasesc cel putin la fel de captivant. L-am vazut pe nerasuflate si mai mult dupa ce l-am vazut am mai stat cateva ore bune cautand informatii despre el. Cand va fi lansat si Grindhouse mai mult ca sigur il voi urmari din nou, abia astept.
